Are un fel al său de a povesti. Lucruri aparent banal de cotidiene prind o altă savoare prin cuvintele ei. Dar să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Doamna Olga Căpățînă este scriitoare, iar noi, Diaspora din Franța, avem norocul s-o numim „a noastră”, pentru că s-a stabilit anume aici. De curând, dumneaei a lansat o nouă carte, despre care am avut onoarea să aflăm din primă sursă. Nu ne-am permis să intervenim prea mult în text, de frică să nu-i știrbim savoarea. Urmează un long read, însă unul extrem de frumos.

„Îmi spune Olga Căpățînă, am 65 ani și m-am născut în satul Lencăuți, Ocnița, de la malul Nistrului. Prima mea călătorie la Paris a fost în 2001, când am fost invitată la Salonul Internațional de Carte, unde a fost prezentată cartea mea Colind afgan.
Am emigrat peste trei ani. Se născuse nepotul meu, Nicușor și am vrut să-i fiu alături. Am ratat multe la viața mea și nicidecum nu puteam rata copilăria nepotului.
Ce ține de activitatea profesională, profesia e una, activitatea – alta…

Facultatea de filologie… Mi-au plăcut cărțile, mi-a plăcut să citesc. Mama zicea – nu citi atâtea cărți, nu vei fi ministru. Miniștrii au copii lor. Învață ceva ce-ți va fi util. Util ar fi fost tot, ce puteam învăța de la mama, pentru că le știa pe toate: ce și cum se face pentru casă. Dar nu am învățat nimic de la ea. Am făcut așa cum am vrut eu. Pentru că asta sunt – o femee care face ce vrea, cum vrea și când vrea. Nu am vrut să fiu profesoară de literatură. Dar am făcut studii la Institutul Pedagogic din Bălți. Nu am lucrat nici o zi în școală. În militărie nu am mers din cauza că îmi plăcea să fiu militar. Ce știam eu despre militărie? Nimic. La Comisariatul Militar se plătea de două ori mai mult decât jurnaliștilor de la Radio-Moldova. Și am lăsat Radio pentru Comisariat. Apoi am lăsat armata pentru jurnalism. Apoi am lăsat Moldova pentru Franța…

La Paris am lucrat la spitalul oncologic 12 ani, oncologie paliativă…

Asta am vrut? Nici nu m-am gândit vre-o dată. Dar am lucrat pentru că asta îmi aducea bani și-mi permitea să trăiesc eu și familia mea. Un lucru greu, dar destoinic. Mi-a plăcut. Lucram noaptea. 14 bolnavi în secție, care mă așteptau în fiece seară să le vorbesc, să îi ajut, să-i mângâi cu o vorbă bună, cu o atingere pe frunte. Să nu le fie frică să plece singuri… Atitudinea unui lucrător medical față de un bolnav poate fi ultima impresie lăsată unui om despre oameni.
Acum am timp cât duce trenul, pentru că sunt la pensie.

Cu anii dai la o parte tot ce-ți încurcă să fii fercit. Și dacă o Femeie este fericită, ea este frumoasă. Nu am nevoie de haine, de încălțăminte, geantă, blană, aur. Am nevoie de oameni frumoși și simpli, fără hâtria cea moldovenească. Am nevoie să ajut animalele, să am câini în casă, pisici. Ei mă fac fericiți. Cu ei am inspirație. Eu pictez, iar pisica cea albă s-a cuibărit lângă mine. Elly, cățeaua, doarme pe canapea, dar din când în când deschide ochii și privește, nu cumva să ies din atelier și să o las singură. Garry, cățelul roșcat a pus capul pe spatele lui Frosi, motanul cel alb, și doarme dus. Ce mai poți vrea de la viață? Mă trezesc odată cu primile raze și ies la plimbare cu doi câini superbi.

Cariera mea face parte din viața mea.

Cu cât mai multă dragoste, cu atât mai multe cărți scrise cu dragoste. Nu pot termina romanele cu tristețe. Trebuie să fie o lumină care ne-ar arăta, că totul va fi bine, că viața e frumoasă. Pictez, apoi brodez, apoi scriu, când termin un roman, parcă se rupe ceva acolo, în suflet, el râmâne cumva pustiu, atunci mă apuc să împrăștii culori pe pânză, le adun cu cuțitul și le transform în flori. Uneori mi-e dor de versuri și încerc să le înșir pe hârtie. Iar cineva din superbii mei prieteni le cântă… Fie Valy Boghian, fie Tatiana Turtureanu…
Cartea mea UN CAFÉ ET UN BRIN DE CAUSETTE este despre soarta unei femeii, care a trecut prin multe deficultăți, despre dragoste și război. În orice roman eu ating subiectul războiului: fie al Doilea Război Mondial, fie cel din Afganistan, de multe ori, ăzboiul din Transnistria. Despre femeile, care au trecut prin război cu demnitate. Demnitate e ceva foarte important pentru mine. Pentru că așa m-au învățat părinții. Nu este prima mea carte în limba franceză, sper că nici ultima. Aștept să-mi sosească cărțile cu povești pentru copii. Apoi și o carte cu versuri în franceză.
Și dacă tot am pomenit despre femei, a fi femeie nu e numaidecât a fi frumoasă după standartele puse de cineva. Dar stimez mult acele femei care reușesc că meargă în pantofi cu tocuri înalte, să aibă o siluetă de milioane, să poarte bijuterii. Eu pot fi frumoasă de două – trei ori pe an, în rest… este istovitor de greu să te ții de siluetă, să ai grijă de riduri, să poți merge pe tocuri.

Omul trece peste orice greutate, dacă are un scop și o speranță.

În tinerețe aveam un scop – să-mi cresc destoinic copii. Să le dau carte și susținire în toate. Aveam și un exemplu – părinții mei, care au crescut patru fete. Ei ne-au îndrumat spre universități și ne-au ajutat să creștem copiii. Când ai copii, nu te gândești la greutăți, treci peste toate de dragul lor. Dar și acum, când am o vârstă, am și un sprijin și speranța e încă vie – nu dejeaba am trecut prin câmpul cu spini, acum în curtea casei mele cresc trandafiri.
În anul 2021 am același scop: să fiu fericită și sănătoasă. Să scriu un roman despre omenie. Să pictez ceva frumos. Să brodez în panglică și perle. Să mai salvez un câine sau o pisică. Să ajut oamenii bolnavi de cancer. Să mă bucur de soare, de rouă, de mirosul liliacului. E simplă aritmetica mea.
Pe femeile din diasporă le-ași îndemna să învețe, să nu rămână la nivelul cu care au venit din țara de baștină. Să învețe limba, o meserie, să trăiască fericite, să aibă prieteni baștinași, or, asta înseamnă intergrare. Femeia învățată va fi mai frumoasă și mai apreciată atunci, când va ține în mână o carte și nu o geantă Iouis Vuitton. De fapt, drumul spre louis Vuitton trece tot prin cărți, cărți multe și serioase.

Răspunsurile Olgăi la cele 3 întrebări ale lui Marcel Proust. 
– Care este calitatea pe care o admiri la om?
Demnitatea, simplitatea și înțelepciunea.
– Care ar fi fost cea mai mare pierdere sau nerealizare ?
Ce mai mare pierdere a fost faptul, că nu am avut bunei maternali. Nereealizarea ar fi fost să trăiesc fără cărți
– Culoarea şi floarea preferate ?
Culoarea galbenă îmi place. Florile de câmp, albăstrelele și păpădia.

Edito text: Daniela Borodachi