Pe Mihaela Zota Ballardini am cunoscut-o datorită unei alte protagoniste despre care am scris în trecut Anna Liliana Ionașcu, iar această a doua istorie vine ca o continuare a precedentei. Subiectul care le leagă este același -violența domestică și… femeia-victimă. Dragi femei, acest interviu este cu și despre o Femeie care conduce o asociație ce protejează la propiu și la figurat femeile. 
– Cine este Mihaela Zota Balardini?
 – Hmm,… bună întrebare. Dar dacă stau să mă gândesc, Mihalea Zota Balardini este o persoană normală, sensibilă la persoanele care se găsesc în dificultate, o altruistă și o luptătoare împotriva violenței în toate formele ei. Sensibilitatea o am încă din vremea când eram mică. Îmi aminteau foștii colegi de clasă, într-o discuție mai recentă, că adunam rândunele moarte de pe stradă și plângeam că nimeni nu mă ajuta să le fac o cruce.
– De ce Italia?
– Italia a intrat în viața mea încă din îndepărtatul 99, perioadă când l-am cunoscut pe soțul meu și am venit împreună într-o vacanță de o lună. Doar că am stat… două săptămâni, după care am revenit în țară. În perioada aia mi-am zis că Italia nu e țara mea. Se pare că soțul meu avea o altă părere, așa că mi-a făcut actele. M-am reîntors în Italia. Eram studentă în România deci mi-am luat un an fără plată. Apropo, lucrez și învăț încă de pe când aveam 18 ani. Am lucrat ca și profesor suplinitor, apoi am activat într-o școală cu copii speciali. Copilașii de acolo m-au sensibilizat la maximum și mi-au dat o mare forță. Am văzut acolo multe și de toate. Unele evenimente și momente m-au traumat. Am și acum filmul în ochi, de exemplu stop-cadrul când copii mâncau iarbă.  Norocul a fost să fiu parte a unui colectiv extraordinar de unit, fapt ce ne-a permis să-i ajutăm. Am mers cu ei în tabere. Aveam 24 de ani și 21 de copii cu deficit, pe care i-am dus la mare, cu trenul. 
– Cum a început această aventură? 
– Aventura a început atunci când am revenit în Italia. Un lucru e cert, dacă nu-mi găseam locul m-aș fi reîntors din nou în România. Pentru mine, mereu a fost pe primul loc cariera, deși declarația poate părea „pipărată” pentru unii. De mică am studiat mult și nu-mi doream să renunț la ceea ce am clădit ani de zile în propria dezvoltare. Am început cu un curs finanțat de Europenia, pentru femeile emigrante. Cursul a durat trei ani, după care au urmat alte șase luni de practică. Când am fost întrebată unde vreau să fac practica, am ales să fiu educatoare la o școală maternală. Am fost vreo șase ani educatoare la o școală maternă, făceam școli de vară pentru copii între 7 și 14 ani. La un moment dat, președintele asociației m-a întrebat dacă nu vreau să susțin femeile care suferă din cauza violenței. E vorba de o asociație fondată în 2005, care se numea „Demetradonne in ajuto”. Am acceptat imediat. Din 2005 până în 2013 am făcut voluntariat pur. În 2013, la un moment dat asociația a rămas fără voluntari și risca să fie închisă definitiv. Am fost întrebată dacă vreau să mă implic mai mult așa că am început să aplicăm la diferite proiecte și să creștem. În 2016 am renunțat la școală și am rămas aici până azi. 
– Care este modalitatea prin care ajungeți la victime?
– Calea noastră de a ajunge la victime este una mai lungă. Am început cu manifestații prin piețe, pentru ca să ne facem auzite. Lucrăm mult și în rețea cu poliția și serviciile sociale. Victimele ajung la noi prin carabinieri sau poliția de stat. Avem și un proiect de urgență. De exemplu, dacă victima ajunge la poliție, poliția, la rândul ei, apelează numărul nostru. Atunci venim noi.
– Cine sunt beneficiarele?
– Beneficiare sunt femei de diferite naționalități, vârste și statut social. Cam 60 la sută sunt italience, pe locul doi sunt româncele, apoi – cele din Republica Moldova, Ucraina, Senegal, Cuba, Nigeria, Polonia. Asociația noastră este parte a unei rețele naționale alcătuită din 82 de centre antiviolență din toată Italia, care se numește „Dire contra la violenta”. Avem și un număr verde 1522. Lucrăm deja după un plan bine stabilit. De exemplu, dacă pe mine mă sună o româncă din Roma iau legătura cu centrul de acolo și viceversa. Eu fiind în zona Emilia-Romagna sunt sunată atunci când suferă cineva din femeile noastre. 
– Există vreun caz care te-a marcat cel mai mult?
– Cazuri care m-au marcat sunt multe. Chiar foarte multe. Dar dacă încerc să găsesc unul cu happy-end, îmi amintesc cazul unei românce care a fugit la unul noaptea în pijama, vânătă toată din cauza bătăilor. Am dus-o la medic, apoi la psiholog. Copiii i-au fost luați și duși în România de către partener, iar el nu vroia să-i întoarcă mamei. Femeia era constant amenințată și abuzată moral. Am pus-o în protecție. Avem avocații noștri care au luat contact cu alți avocați din România. A fost însoțită peste tot de avocat. Noi am obținut și îndepărtarea partenerului agresiv. Am reușit să-i aducem copiii în Italia. În timp procesului, judecătorul l-a întrebat pe respectivul ce-și dorește – să facă pușcărie în Italia sau să se întoarcă în România, dar cu interdicție de a mai veni în Italia? E de la sine înțeles ce a ales. Acum copiii sunt mari și totul e bine. Ce vreau să zic este că ieșirea din violență durează între unu și șapte ani. E lung procesul și dacă femeia nu e susținută, riscă să se reîntoarcă la cel care o maltratează. Acum femeile primesc, inclusiv ajutor de 400 euro lunar, pe când atunci, femeile nu aveau această susținere financiară. Dar femeia despre care vorbesc a muncit mult, a luptat pentru ea și pentru copiii săi. Am luptat și noi, astfel că într-un final ea a reușit să-și cumpere și o casă. Iar, de curând, când am început să organizăm un nou curs de formare pentru noile voluntare, această femeie s-a înscris la curs. Își dorește ca prin exemplu ei să încurajeze pe altele.
Ce vreau să zic este că ieșirea din violență durează între unu și șapte ani.
– Aveți victime, inclusiv, din Republica Moldova? 
– Da, evident. Chiar de curând am readus în vizor cazul unei victime a violenței, venită din Republica Moldova pe care o susținem deja de trei ani. Problema cu care se confruntă multe dintre aceste femei este faptul că sunt manipulate de părinți, frați și alte rude etc., ca să se reîntoarcă la agresor, din cauza la ”ce-o să zică lumea”.
– Sunt și alte românce în asociație?
– Nu, „străină” sunt doar eu. Ce ține de rețea, sunt doar eu mediatrice pe limba română. Din 2005 până în prezent am făcut sute de cursuri, în medie câte 60 pe an. Asta a fost chemarea pe care am simțit că trebuie să o urmez. Pe lângă această asociație, am mai fondat o asociație socială interculturală în Toscana care se numește „Mercuria NOVA ODV” și colaborez cu o școală în România. Am făcut de-a lungul anilor diferite proiecte și am trimis ajutoare copiiilor români și continui să o fac până în prezent. 
– Unde și cum te pot găsi femeile noastre în caz de…? 
– Femeile mă pot găsi pe pagina mea de facebook la orice oră din zi și noapte. https://www.facebook.com/mikizota sau pe www.mercurianova.it 
– Mihaela, mii de mulțumiri pentru acest interviu valoros! Mii de mulțumiri pentru că ești aproape de femeile noastre! 
Dragă Femeie, dacă dorești ca și povestea ta să ajungă pe pagina noastră
⚜️Ne găsești pe Instagram https://instagram.com/o_femeie_com?utm_medium=copy_link
Facebook https://www.facebook.com/ofemeiedinparis
⚜️Pe site-ul : www.Ofemeie.com
⚜️Ne poți susține și cu o: donație aici https://www.gofundme.com/f/sustine-echipa-platforma-ofemeiecom?utm_campaign=p_cp+share-sheet&utm_medium=copy_link_all&utm_source=customer