Eugenia Ursu: „am blestemat ziua plecării și dezlipirea de părinți”

Sursa foto: arhiva personală

De mai bine de două decenii face parte din diasporă, dar chemarea inimii nu o minți… Continuă să se implice trup și suflet în diferite proiecte. Pentru binele oamenilor de acasă și de peste hotare. La un eveniment de genul acesta am cunoscut-o și noi. Ne-am dorit să o cunoaștem și am aflat o poveste frumoasă, precum multe altele.

Mă numesc Eugenia Ursu și am 45 de ani. Sunt originară din satul Lipoveni, Cimișlia dar stabilită în Italia, mai exact la Roma de peste 20 de ani.

Dacă ar fi să pun toate lacrimile vărsate în prima perioadă trăită în străinătate aș reuși să fac în sfârșit un iaz la noi în sat.

Am blestemat ziua plecării și dezlipirea de părinți. Fiind ultima din cinci copii, eram unica nădejde a părinților. La Roma am ajuns în toamna lui 1998.

Norocul a fost că eram „așteptată” de logodnic (pe timpuri) și… împreună am mai echilibrat golul din suflet. Ne-am bazat mereu pe forțele proprii, fără a aștepta ajutorul sau mila altora.

Am trăit în clădiri părăsite, fără apă, lumină sau mobilă. Au fost momente când împărțeam câte 16 suflete aceeași odaie. Fiecare cu cerințele și problemele sale… Dacă a fost greu? Greu, e puțin spus.

Prima experiență de muncă am avut-o într-un hotel, aproape de gara centrală de trenuri. Ce vremuri… Am muncit orice mi-a căzut sub mâină. Am făcut muncă plătită și mai puțin plătită. Pentru mine era important să adun bani mulți în timp scurt. La o adică, scopul meu a fost să mă rețin peste hotare un singur an… Am dormit si sub cerul liber, am mâncat la centrele de ajutor umanitar. Au fost vremuri și vremuri. Nimeni nu-ți oferea chirie, iar cu regularizarea era nașpa de tot.

Am vărsat râuri de lacrimi, dar astăzi acele lacrimi au devenit diamante. Dacă nu treceam prin ce am trecut, cred că nu eram femeia care sunt.

Greul străinătății mă apăsa și pentru faptul c-am renunțat la studii pe când aveam 16 ani. Ultima din cei cinci copii, fără mari șanse de a fi ajutată de părinții mei, care la acel moment erau implicați în măritatul surorilor mai mari și a fratelui. Știți cum e – zestre, nuntă, apoi fiecare la casa lui… pentru mine nu mai rămăsese nimic practic. Nici atenție, nici sprijin. Până să ajung în Italia am ales munca pe munca pe câmp.

Sunt maseuză. Am ales să fac aceasta la nivel profesionist, după ce am văzut pe propriul copil care avea probleme de sănătate, cât de benefic este masajul. Dar încă nu am ales să-mi deschid propria afacere. La moment, încă mă împart între muncă tradițională (în familie) și masajul la domiciliu.

Azi se împlinește un an de când am deschis împreună cu o altă conațională de-a noastră un club al femeilor. Ce facem? Ne întâlnim săptămânal cu femeile noastre din Roma și din apropiere și punem în discuție diferite teme. Susținem femeile să iasă din depresie și rutină. La început, multe dintre ele erau confuze și rătăcite între dorințe și frici. Unele au reușit să-și găsească scopul, adică să înțeleagă că nu doar curățenia prin case e soluția.

Cum a fost azi? 20 de femei și-au împărtășit ideile și dorințele? Au discutat diferite teme, unele dintre care destul de dureroase, precum divorțul sau separare.

Scopul meu, sau mai bine zis, al nostru este să vedem cât mai multe femei cu chip luminat, cu mintea liberă, fără jug și realizate pe plan profesional. E o speranță atât plăpândă, dar sper că realizabilă.

Am fost extrem de fericită când am aflat despre platforma Ofemeie.com. Îmi doresc o colaborare pe viitor, visez să ne extindem, să aflăm unele de altele nu doar local, ci la nivel mondial, să ne susținem și să ne ajutăm reciproc.