Eva Livadari: „Femeia este Creatoare”

Are o gândire mult prea profundă pentru o tânără recent ieșită din adolescență… Te lasă fără cuvinte simplitatea și felul ei de a reda pasiunea cu care merge de mână prin viață. Te face să te oprești și să admiri cuvintele și omul care le-a spus. Respect părinților care au crescut-o și au sădit în ea asemenea valori. Îi spune Eva Livadari și sunt sigură că vom mai auzi pe viitor acest nume.

„M-am născut la Chișinău, dar m-am stabilit la Paris. Am ajuns aici datorită experienței mele legată de alegerea universității, care s-a conturat cumva organic. N-am avut un anume plan. Știam doar că vreau să fac fotografie. De acolo a început totul…”
Ce ține de fotografie, demult n-am auzit pe cineva să vorbească cu atâta dedicație despre pasiunea sa. Este de părere că mereu a avut o apropiere de cultura franceză, în mare parte de cinematografie și fotografie, a studiat limba la școală, deci avea un punct de pornire…

„Am aflat de la o prietenă despre ENSAD și am urmărit o perioadă activitatea școlii. Impresionată de ceea ce fac, am decis că acolo anume vreau să plec. Era unica școala la care am aplicat. A fost un proces lung, confuz și complex. Am trecut printr-un concurs foarte dur, unde din aproximativ 3000 de oameni au fost acceptați vreo 70. Eu eram destul sigură că eu nu voi fi printre ei. Nu mi-am făcut mari așteptări, dar am avut norocul să fiu printre câștigători.”
A găsit prima ei cameră cu film în dulap când avea vreo 14 ani. „Era un Zenit-E, cel mai clasic fotoaparat sovietic. Nu știam tare multe despre fotografie, făceam totul instinctiv, cunoșteam chestii elementare care îmi asigurau o bază tehnică, în rest, era mai mult experiment și distracție. Fotografiam tot ce îmi părea curios. Cu timpul, m-am apropiat atât de tare de fotografie, încât a devenit cel mai important mod de exprimare. Începi să vezi lumea mult mai aproape, nu te mai plimbi pur și simplu pe stradă. Simți ceva în piept și timpul încetinește pentru câteva secunde, dispozitivului care te trage în jos din cauza greutății devine mai ușor ca aerul și apare un reflex rapid de a ridica camera la ochi fără a sta mult pe gânduri. Te simți invizibil, într-un sens frumos…
Acum orice poate face poze, cam câte o sută pe zi, fără a medita prea mult asupra imaginii. De asta prefer fotografia pe film. Uneori îmi ia o lună ca să termin o peliculă cu 36 de cadre. E un proces intim și foarte puternic care deschide o altfel de perspectivă asupra fotografiei.

Sigur, nu e unicul mod. Am lucrat și cu aparate digitale, în studiouri, cu shootinguri conceptuale și totuși, cea mai apropiată sufletului mi-a rămas fotografia stradală.
Nu știu cât de tare poți separa cariera de viață personală. Atunci când practici ceea ce-ți aduce fericire, automat face parte dintr-o grijă de sine. Am învățat să am anumite priorități în legatură cu spiritul meu. E un drum continuu de cunoaștere și recunoaștere a femeii și bărbatului din sine, să înveți să-ți simți cu adevărat corpul și inima și să-i oferi ceea de ce are nevoie. Pentru mine, asta este de obicei singurătatea. Cred că foarte des, oamenii încearcă să fugă de sine și caută să fie distrași de la gândurile lor, simțind pentru o scurta periodă, o falsă senzație de apartenență, de înțelegere și empatie… cu toate că ei singuri nu-și pot oferi acest lucru. Doar conectându-te cu sinele, te poți conecta cu ceilalți.”
Mereu se reîntoarce în natură. „E ceva ce-mi lipsește enorm și ceva ce îmi întărește dorul de casă. Orașul e gălăgios și te poate consuma dacă-i permiți. Știu că pot găsi liniștea și pacea de care am nevoie între copaci, cu picioarele goale pe iarbă și în solitudine.
Gabriel Liiceanu scrisese un text scurt despre replica dostoievskiană spusă de prințul Mîșkin în „Idiotul”, recunoscând că, la fel ca și majoritatea cititorilor, a perceput fraza „Frumusețea va salva lumea” altfel decât ar fi cazul. Cu toate că arta este indubitabil un element esențial în armonia lumii, frumusețea umană și ceea de ce este capabilă, ține adevarată importanță.

„Frumusețea nu poate salva lumea, pentru simplul motiv că ea nu e măsura lumii acesteia. În schimb, o poate face să țină”.

Pe mine asta mă salvează, acei (nu mulți) oameni frumoși care păstrează în ei soarele și bunătatea. Își dorește să ajungă la o simțire și acceptare completă a prezentului, la o înțelegere interioară perpetuă și să întâlnească oameni cu istorii și lumi extraordinare. „Vreau să cunosc diferite pământuri, dar mereu să mă pot întoarce acasă, la origine.

Aș vrea să începem să ne recunoaștem frumusețea, mai mult decât doar femei, doar mame, doar fiice. Să plecam un pic mai departe decât ceea ce credem că suntem și să simțim cu adevărat puterea de ființe creatoare și de spirite libere, să redescoperim lumina și misticismul din noi, pentru a ne ajuta să ajungem mereu mai aproape.”
https://www.facebook.com/evelina.livadari

Răspunsurile Evei la cele 3 întrebări ale lui Marcel Proust.
– Ce apreciezi cel mai mult la oameni?
Bunătatea
– Care a fost cea mai mare pierdere sau nerealizare a ta?
Toate momentele pe care nu le-am trăit pentru că mi-a fost frică.
– Care este culoarea și floarea preferată?
Verde. Cicoarele.

Cu drag revista O FEMEIE DIN PARIS
Editor text Daniela Borodachi