A trecut de jumătatea celui de-al șaselea deceniu de viață, dar în sufletul tot tânără a rămas. Ba mai mult chiar, e dovada vie că oamenii își păstrează de-a lungul vieții spiritul tânăr, că visează cu aceeași dorință, că niciodată nu e târziu să-ți vezi „viața aranjată” și s-o iei de la capăt, în alt capăt de lume. E un interviu care s-a lăsat cu lacrimi, de fericire, dar și de tristețe, cu multe conștientizări și multă valoare. E despre Ludmila Clichici, femeia care și-a legat la 56 de ani pentru totdeauna viața de Franța și de spiritul acestei țări.

Sunt fiică de țăran, din Camenca, Glodeni. Vin dintr-o familie de gospodari cu șapte copii și am crescut cu toții în prietenie, respect față de părinți și de Dumnezeu. Deși am trăit vremuri grele, nu am umblat nici unul desculț sau dezbrăcat. Și nici flămând. Noi, la rândul nostru, ne-am răsplătit părinții cum am știut mai bine. Am fost cuminți, am învățat bine, am făcut sport. De exemplu eu, pe lângă diploma de onoare, am făcut și fotbal, și baschet și volei.

După ce am terminat școala din sat am dat la facultatea de limbi străine. Cu toate că îmi doream să fac Dreptul, că prea nedreptățiți ne-am simțit în unele circumstanțe ale vieții, dar asta a fost… După facultate, am lucrat o perioadă în localitatea Coșnița, ca și învățătoare.

M-am mutat la Chișinău de dragul fostului soț și aici m-am angajat la Liceul Gheorghe Asachi. Am predat limba franceză timp de 15 ani, iar în paralel am fost instructoare de pionieri. Am avut elevi mulți, deștepți și harnici. Unii au devenit oameni mari și mă bucur să am pus și eu o mică parte la clădirea fundamentului lor. Marcel Spătaru, Nicu Popescu sunt doar doi dintre ei.

Am fost și cadru universitar în perioada 1996 – 2012, activând la catedra de traducere. Am participat inclusiv la acreditarea catedrei. Am avut și acolo studenți extraordinari, care după absolvire au plecat din țară, dar cu promisiunea de a ne duce faima cu mândrie. Cu unii dintre ei țin până azi legătura. În perioada cât am activat la universitate am susținut și teza de doctor în filologie.

Am luat viața de la capăt la 56 de ani. Ideea de a emigra a venit o dată cu plecare copiiilor din cuibul casei părintești. I-am crescut singură și nu mi-a fost deloc ușor, dar și mai grea a fost clipa când atât fiica cât și fiul și-au găsit rostul în lumea mare. Departe de hotarele Moldovei. Fericirea mea pentru fericirea lor (că și-au făcut familii frumoase și trainice) era umbrită de tristețea despărțirii. Și atunci am simțit că a venit clipa să caut de mine, de sufletul meu, de viitorul meu, de viața mea.

Pe actualul soț, francez de naționalitate, l-am cunoscut acum ceva ani în urmă. Mi-a luat destul de mult timp până am decis să fac acest pas. Am comunicat suficient între timp ca să-mi dau seama ce fel de om este și chiar ne-am văzut de câteva ori. În 2011 am decis să ne oficializăm relația, respectiv anul următor am emigrat definitiv în Franța.

De ce Franța? Din câteva motive. Pentru că… franceza. Pentru că aici este fiica mea Cristina cu familia ei. Pentru că e fiul meu Nicu cu familia lui. Pentru că vreau să-mi petrec viața ce mi-a mai rămas într-o țară europeană, dezvoltată cu toate avantajele și provocările ei.

Am venit aici cu ideea fixă de a mă integra în societatea franceză prin muncă. Niciodată nu mi-a fost frică să răspund la provocările vieții, oricare au fost ele. Și crede-mă că ele au fost multe… Venind în regiunea pariziană, am avut din start dificultatea angajării, iar căsătoria cu un cetățean francez a fost primul pas în rezolvarea acestui rebus. Cu ce-am început? Cu expedierea scrisorilor peste tot unde se căutau traducători, cu competențe psiho-pedagogice. Nu cred că face sens să povestesc câte speranțe mi-am pus și care riscau să se dărâme asemeni unui castel de nisip… Dacă nu erau centrele de studiere a limbii franceze și de alfabetizare pentru străini.

Am fost acceptată cu bucurie la două dintre aceste centre. Ca să mă pot încadra în câmpul muncii, să pot da ce am mai bun din mine, să fiu prezentă cu doar cu trupul, ci și cu spiritul mi-am luat pentru prima perioadă o cameră într-un hotel și m-am mutat aproape de locul de muncă. Inițial mi s-a oferit contract de muncă pentru o perioadă de 10 luni, după care, nelimitat. Am colaborat inclusiv cu Oficiul Francez de Imigrare și Integrare. Sarcina mea era să primesc și să evaluez nivelul de cunoaștere a limbii franceze a celor care se prezentau la oficiu. În cazul în care persoanele aveau nevoie de cursuri erau repartizați la centre de studiu.

Lucrez cu emigranți din diferite țări pe care îi iau asemeni copiilor din clasele primare și-i învăț pas cu pas alfabetul, pe unii matematica, computerul și desigur limba franceză. Am clase numeroase – a câte 25 în grupă din 19 țări. Nu e ușor, mai ales că majoritatea sunt bărbați, veniți din țări unde femeia are un alt loc și un alt statut. Cel mai dificil îmi vine cu bărbații din Afganistan care nu acceptă ideea de a fi școlarizați de o femeie, sau cu cei din Somalia care nu știu nimic – alfabet, matematică etc. Și cu unii și cu alții lucrez. De fapt, lucrez cu toți în funcție de necesitățile lor. Vorba ceea „cu Dumnezeu înainte”. Nici unii, nici alții nu sunt mereu încântați să aibă o femeie în calitate de profesoară, dar anii de viață m-au învățat cum să mă impun în fața lor și să-i fac să mă respecte.

Am o vârstă frumoasă și ajunsă aici îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat un bilet de viață cu multe stații. Da, viața e frumoasă aici la Paris. N-o să mă vedeți să merg cu vreo prietenă la braț către cafenea, având un aer boem. O să mă vedeți cu nepoțica Alexandra prin oraș, discutând și admirând oameni și locuri și savurând clipe. Sau jucându-mă cu Amadea și Rafael. Sau cu toți trei nepoței odată.

Și da, chiar și după un deceniu de la plecare, îmi e tare dor de Moldova. Și o port totdeauna în suflet. Acasă mi-a rămas tinerețea. Copacul de cireș, mormintele părinților. Frații și surorile, care mă așteaptă la orice oră ca pe un oaspete drag. În concedii nu aleg călătorii cu destinații exotice. Aleg să plec acasă. Să râd. Să plâng în limba mea, cu cei dragi pe prispa casei. Chiar recent am revenit și deja mi-am notat în calendar următoarea vizită.

Și sunt împăcată cu mine și recunoscătoare lui Dumnezeu pentru fiecare om scos în cale, pentru fiecare deciziei luată care m-a dus în punctul în care mă aflu aici și acum și pentru că povestea mea va accede către această comunitate de femei frumoase și deștepte. Dragile mele, în loc de încheiere, vreau să vă spun că „niciodată nu e târziu”. Iar eu sunt dovada vie.

Dragă Femeie, dacă dorești ca și povestea ta să ajungă pe pagina noastră ⚜️Ne găsești pe Instagram https://instagram.com/o_femeie_com?utm_medium=copy_link Facebook https://www.facebook.com/ofemeiedinparis ⚜️Pe site-ul : www.Ofemeie.com ⚜️Ne poți susține și cu o: donație aici https://www.gofundme.com/f/sustine-echipa-platforma-ofemeiecom?utm_campaign=p_cp+share-sheet&utm_medium=copy_link_all&utm_source=customer