Istoria de azi e demnă de un scenariu de Hollywood și totuși e vorba de o soartă de om. Ideea pe care am desprins-o însă, este faptul că dreptate avea Coehlo că atunci când îți dorești ceva, tot Universul conspiră la realizarea visului tău. Protagonista de azi și-a dorit din tot sufletul să locuiască în Franța, lucru care, s-a realizat. Vă propunem să îi aflați și voi povestea. Să vă inspirați și să credeți și voi în visurile voastre.

Franța este visul meu din copilărie. Mă trezisem într-o noapte, iar la televizor rula un film. Nu știu cum se numea, dar știu că era despre trei doamne care se plimbau într-o decapotabilă pe Champs Élysées. Atât de mult m-a provocat scena încât mi-am promis că atunci când voi crește mare voi locui în Franța. Visam să am copii care vorbesc limba franceză. Tatăl meu era șofer de autobus, astfel că pe timp de vară am avut ocazia să merg la mare, respectiv, la dorința mea s-a amplificat. Îmi doream să locuiesc în Franța, dar pe malul mării. Am crescut cu acest vis (sunt foarte visatoare). Spuneam tuturor – voi locui în Franța. Sigur că nu eram luată în serios, unii chiar făceau glume pe seama mea… Și iată că într-o zi de iarnă a lui 1999 a apărut și prințul meu care mi-a zis „tu es une très jolie fille”. Am reținut această frază, am tradus-o, am înțeles-o, dar tot nu eram sigură. După câteva zile am făcut cunoștință. Simțeam cum îmi cresc aripile. Venea des în Moldova, iar în vara lui 2002 a venit și m-a luat cu el. Mă aștepta Franța și malul mării. Ce vis frumos a prins contur, iar eu eram deja însărcinată.

Nu mi-a fost dificil să mă integrez. Mă simțeam deja acasă. Și eram cea mai fericită. Mai greu a fost cu legalizarea actelor. Ca să anticipez întrebarea de ce nu ne-am căsătorit, voi răspunde pentru că actualul meu soț încă nu divorțase, lucru pe care eu l-am aflat în momentul când am ajuns în Franța. Cu toate astea, nu m-am pierdut și nu am disperat. Apropo, soțul meu, Ali este de origine kurdă, originar din Turcia, dar era refugiat politic pe atunci. Cu Dumnezeu în gând, am mers înainte, chiar dacă nu cunoșteam pe nimeni. Limba am învățat-o citind reviste și privind știrile tv.

În luna februarie 2003 a apărut pe lume fiul meu Abdullah-Alexandre, fericirea și mângâierea mea. În 2006 noiembrie însărcinată cu al doilea copil am primit înștiințare de a părăsi țara. Am decis împreună cu tatăl copiilor mei să mergem în Antalya, ceea ce am și făcut. La început toate bune și frumoase. În luna martie 2007 a apărut pe lume al doilea noastru fiu Muhammed-Nikola. Ali făcea regulat naveta Franța – Turcia, eu îl așteptam singură cu doi copii. A fost o perioadă extrem de complicată pentru mine, singură fără bărbat. A urmat o perioadă nu tocmai roz. Certuri, gelozie… tristețe. Într-un final am plecat acasă în Moldova, el a revenit în Franța. Dar după un an, nemaiputând suporta depărtarea, am luat-o de la capăt.

În octombrie 2008, am revenit în Franța. Am primit primul meu titre de séjour pentru un an. Între timp, s-a născut Assia-Aleksia, prințesa noastră.
Din 2015 am început o viață puțin activă, deși îmi doream enorm de mult să evoluez. În caz contrar simțeam că degradez… Au urmat cursuri obligatorii de limba franceză, activitate care m-a reanimat la propriu și la figurat. Începusem să mă trezesc diminețile și pentru altceva decât mâncare și curat în casă.

În 2017 ne-am căsătorit oficial. Am jucat două nunți – una aici și alta acasă, în Moldova. Apoi, a început viața mea activă, fiind implicată direct în actele firmei soțului (domeniul construcției) și ușor – ușor să-mi găsesc locul și rostul.

Dorul de casă? Sincer? Aici mă simt mai mult decât acasă. Sper să fiu înțeleasă corect, dar nu mă bântuie nici un dor de casă, ba mai mult chiar, de fiecare dată când merg în Moldova, mă simt stresată. Deși nu vreau să merg acasă, mă declar mândră de a fi moldoveancă. Și mai mândră sunt când copii vorbesc limba țării mele. Ei merg mai dès la bunei și le place mult.

După toate prin câte am trecut și care au rămas după cortină, am știut mereu să iert și să cedez de dragul familiei.

Integrarea, în cazul meu, a fost una ușoară, pentru că am venit aici din propria dorință și nu de nevoie.

Timp pentru mine găsesc. Mă iubesc și mă apreciez, de aceea, îmi ofer suficient timp doar pentru mine. Prefer să mă trezesc dimineața devreme pentru a profita de liniștea acelei ore. Seara merg ultima la culcare, pentru a savura din liniște și de mine. Sunt plină de viață și nu vreau să pierd nici o clipă a vieții!

Visul meu este… să ajung unde sunt. Și mai am un vis care e în proces de realizare, dar despre care mă abțin încă să vorbesc.

Noi, diaspora nu suntem prea unită, dar cred că prin implicare, prin diferite ajutoare putem face multe. De când sunt în Franța, personal trimit cadouri copiilor, dar și alte ajutoare financiare.

Am aflat despre platforma Ofemeie.com și despre revista online datorită publicității de pe facebook.

Ce ține de revenirea mea în Moldova, sub nici o formă nu vreau să plec. Mă simt bine aici.

Pentru cei care (încă) nu mă cunosc, îmi spune Cujba (Gun) Olesea și vin din satul Mileștii Noi, raionul Ialoveni. Sunt recepționistă, dar cum ziceam sunt pe finalul realizării a încă unui vis despre care voi povesti mai târziu.

Un sfat femeilor. Aici, în Franța, putem găsi o groază de posibilități de a crește de la zero. Trebuie să aibă încredere în sine, motivație, dorință. Dacă sunt aceste trei trăsături de caracter, urci orice scară pas cu pas. Pe de altă parte, frica neîncrederea, gelozia te coboară în jos.
Sfatul meu: fiecare femeie ar trebui să știe să se aprecieze, să se vadă în primul rând.

Dragă Olesea, îți mulțumim pentru confidențe și te mai așteptăm la noi.