Știți senzația ceea când vorbești cu omul și ai vrea parcă să nu se mai termine dialogul dintre voi și tu ești gata să-l asculți și să-l tot asculți. Iar el îți tot povestește lucruri frumoase și o face într-un fel aparte. Cam asta ne-a trecut prin gând când am cunoscut-o pe Nicoleta Procopenco (Crucieru). Femeia asta ne-a impresionat la propriu și primul gând care ne-a trecut a fost – ce minunat e că pe această platformă ajung femei de talia ei.

– Povestește istoria integrării tale – cum te-a primit comunitatea?
– Am venit în Franța în 2014, dar am rămas aici pentru mai mult timp în 2015. În curtea blocului în care locuiam erau alte căsuțe în care am întâlnit moldoveni, plecați și ei din Moldova din motive bine cunoscute. Bineînțeles că ne-am împrietenit. Și așa, vorbind limba română ori de câte ori simțeam nevoia, acomodarea mi s-a părut suportabilă. Cu francezii am interacționat la școală, la farmacii și la centrele medicale. Mi s-au părut drăguți și înțelegători. Peste tot sunt oameni de tot felul. Eu am avut norocul să cunosc oameni calzi. Cel puțin, până acum. Mi s-a întâmplat să fiu întrebată la un curs de franceză de unde vin. Am zis că vin din Moldova, iar ei au confundat Moldova cu Maldive. Le-am explicat că nu vin dintr-o țară exotică și le-am arătat pe hartă locul fix de unde vin. Aveam colegi din alte patru țări, nu toți auzise de Moldova.

– Cum îți alini dorul de casă și de pământul natal?
– Dorul mi-l scriu. Oricând îmi vine și oricând mă răscolește. În felul acesta el se preface în cuvinte, iar cuvintele, de obicei, vindecă. Dacă sunt scrise la timpul lor. Și exact în forma în care ies.

– Care sunt provocările cele mai mari?
– Pentru mine fiecare ieșire în oraș e o provocare. Niciodată nu știi ce poți fi întrebat și de către cine. Niciodată nu poți ști situațiile în care te poți trezi, fără a te gândi prea mult la ce se poate întâmpla. Provocarea stă în comunicare. În primul rând în felul în care comunici, felul în care ești acceptat și cu cine comunici.

– Ai timp pentru tine, Femeie?
– Am timp pentru mine ori de câte ori simt nevoia să-l am. Dacă am timp de-o carte bună, dacă am timp de scris, de meditație, atunci e în regulă. Înseamnă că nu am nicio șansă să mă ignor și nici nu-mi doresc acest lucru. Atâta timp cât am cărți noi, am timp și pentru mine. Femeie.

– Care este cea mai mare realizare a ta?
– Când e vorba de realizare, eu spun că am două mari realizări: copiii mei. Ei sunt parte din mine, din timpul meu și din sensul pe care pot să mi-l dau vieții mele. Alte realizări urmează. Îi dau vieții timp. Să caut, să descopăr. Să mă redescopăr. În fiecare zi.

– Care este cel mai mare minus sau defect al diasporei sau a comunității din care faci parte?
– Despre defectele diasporei n-o să zic nimic. Singurul lucru pe care l-aș dori pentru comunitatea noastră din Franța e să fim naturali, să nu ne uităm pe noi înșine și să fim demni și buni peste tot pe unde mergem. Cred că bunătatea, echilibrul emoțional și naturalețea ne vor apropia.

– Te implici în activitățile diasporei și ale societățile civile? Dacă da, cum anume?
– M-aș implica cu drag în activitățile diasporei, mai ales în cele culturale. Mai am nevoie de timp. Maternitatea mă ține încă pe loc, dar, cu prima ocazie, sunt gata să mă implic oriunde ar fi nevoie de mine. O voi face cu plăcere. Fără ezitare.

– Cum ai aflat despre noi și care ar fi aportul tău pentru comunitatea „O femeie din Paris”?
– Am aflat de comunitatea dvs. de pe facebook (rețeaua vizibilă tuturor). Aportul meu pentru această comunitate ar fi legat de lucrurile scrise, redactate și nu numai acest domeniu. Aș putea să mă implic la orice solicitare, chiar și de ordin social.

– În ce condiții ai reveni definitiv acasă, sigur exceptând situația politică a țării, precum și cea financiară?
– Subiectul revenirii în Moldova e unul delicat. Lăsăm timpul să vorbească în locul nostru. Toate se vor vedea mai clare trăind, muncind. Abia după aceea vom lega cap la cap concluzii. Cred că e prematur să-mi spun părerea. Dar, exceptând toate ideile de mai sus, las loc și de alte gânduri.

– Dacă ai reveni, ce ți-ai dori să implementezi acasă din ceea ce ai văzut/experimentat/trăit în diasporă?
– Dacă aș reveni, probabil că aș încerca să schimb ceva la nivel de mentalitate. Poate că asta ne lipsește nouă, limpezimea unor principii, dezlegarea de la prejudecăți și gândire negativă. Toate-s posibile dacă în mintea noastră lucrurile stau la locul lor. A schimba ceva la nivel de mentalitate poate suna pompos și foarte greu de împlinit. Sunt conștientă de acest lucru. Că poate dura ani. Că e nevoie de generații întregi. Dar, având în vedere faptul că deja alte generații sunt educate în alt spirit, poate că mai e o șansă. De a muta ceva din loc. De a crește. De a evolua. De a nu merge pe cărări deja bătătorite.

– Cum te numești, de unde vii și cu ce te ocupi aici? 
– Mă numesc Nicoleta Procopenco. Semnez Nicoleta Crucieru peste tot pe unde scriu. E un omagiu părinților mei. Așa mă cunosc oamenii pe care i-am întâlnit mai de mult și de care nu vreau să mă desprind. Am crescut în satul Iezărenii Vechi, raionul Sângerei. Mi-am făcut studiile la Universitatea Pedagogică de Stat ”Ion Creangă” din Chișinău. Facultatea Filologie. Am un master în Educație lingvistică și comunicare interculturală. Cunoștințele acumulate acolo le las pe blog, le las în educația copiilor mei și cred că le voi pune în practică și în alte domenii. Viața își va spune cuvântul ei. Poate că o să izbutesc să leg fraze lungi, să fac texte închegate cu destinul și să facem lucruri mari de-acum încolo. Toate își au timpul și locul lor sub soare.

Blitz interviu

– Sărbătoarea care adună toți membrii familiei la o masă și îți amintește de Moldova este..
… toate sărbătorile ne amintesc de Moldova. Uneori și duminicile, primăvara când se deschid lalelele, când înflorește liliacul, tot acolo ne poartă gândul. Când spun Sărbătoare, de fapt, Moldova spun. Dorul nu-i altceva decât un periplu prin zile, luni, ani și anotimpuri. Mă atinge dorul destul de des. Nu sunt o excepție.

– Ce gătești cel mai frecvent din bucătăria noastră tradițională?
Gătesc zeamă. Împletesc cu mare drag sarmalele, chiar și atunci când nu sunt ocazii deosebite. Mai e și mămăliga cu friptură care tot nu așteaptă o zi anume.

– Care este cartea de pe noptieră?
La întrebarea despre carte m-ați pus în dilemă. Eu am o mică bibliotecă în casă. Pe noptieră stau patru cărți acum. Dar, fiindcă m-ați întrebat de una singură, voi meniționa cartea ”În fiecare zi Dumnezeu se roagă la Mine”, Chris Simion. O scriitoare minunată. ”Un pui de Cioran în fustă lungă și neagră” după cum susține George Pruteanu. Aș putea să vorbesc mult despre cărți. Sunt feblețea mea. Noptiera mea are tot timpul ceva pe ea.

Nicoleta, îți mulțumim pentru valoarea și aportul pe care ni le-ai adus-o prin aceste confidențe, mai ales că ai făcut-o într-o zi deosebită precum e cea de azi – ziua ta de naștere. La mulți ani din partea prieteni tale Lucia Cioban, a întregii echipe O femeie din Paris, dar și din partea întregii comunități. Fii fericită!