Este omul care trăiește din şi prin artă! În Germania. Și am găsit-o, cum era și firesc, în atelierul său din München lucrând asupra unei comenzi, pentru un eveniment online – 20 de matröști cu emoticoane pentru compania auto Daimler… Domeniul artei mi-a fost mereu străin, viața artiștilor – cu atât mai mult. De aceea până s-o cunosc pe Luminița Mihailicenco-Enikeew, aveam o groază de întrebări – de la „e musai să fii talentat” și până la „se poate trăi din pictură în Germania”? Luminița a fost suficient de răbdătoare cu mine și a „dat tot din casă”, astfel ca să înțeleg eu și alții că arta înseamnă investiții în imagine, expoziții, evenimente, deplasări, atelierere, documentări. Cu alte cuvinte, e scumpă și așa va rămâne.

A fost odată ca niciodată… o familie veselă de întelectuali venită de la sudul Moldovei și stabilită la Chișinău. Și-n familia aia m-am născut eu. De mică am colindat teatrele, cenaclele, cursurile de balet, dansurile populare, înotul, atelierele de creație. Dar cel mai mult am râs.

Tatăl meu e pictor. A pictat și restaurat mai multe biserici din țară. Acasă sau în atelier mai picta, printre altele, și icoane. El a fost primul meu mentor. Mirosul vopselelor și imaginea paletei m-au fascinat iremediabil… și când a venit vorba să fiu înscrisă la examenele de admitere pentru Școala de Arte Plastice Igor Vieru, am acceptat imediat. În principiu, la vârsta aia aș fi ales orice legat de creativitate. Am avut noroc de mentori, oameni care nu mi-au pus bețe în roate, ci m-au susținut. Elegant, rafinat, cu dedicație.

Urmată de dorința de a zbura din cuibul părintesc, am ținut cu tot dinadinsul să plec la studii în România și cum fratele meu deja studia la Cluj, destinația era clară. Părinții ne doreau un viitor școlit așa că puneau bănuț cu bănuț de-o parte ca să ne susțină. Pe mine însă mă fascina mai mult romantica studenției. ­­­În România plecasem cu o parte din gașca de la liceu. Era o aventură. Habar nu aveam ce responsabilități ne așteaptă: de la statul la cratițe, până la gestionarea bursei și integrarea într-un mediu academic, inclusiv viața de cămin.

La Academia de Arte din Cluj-Napoca am descoperit că talentul și măiestria sunt noțiuni cam diferite. Am început să învăț să-mi exprim gândurile, să analizez, să-mi pun întrebari și să caut răspunsuri. Un măr desenat realist nu e neapărat artă. Pentru mulți dintre noi a fost o realitate dură. Exemplul mărului e unul abstract și se referă la „nu tot ce zboară se și mănâncă“. Absolvind facultatea de arte textile & design… nu voiam să plec. A urmat un masterat în pictură, după care logic, se cerea un doctorat. Dar prea necoaptă eram pentru un doctorat serios care cerea integrare în mediul profesoral academic. Eram dornică de alte orizonturi.

Germania a fost o destinație, practic, întâmplătoare. Până să vin aici, nu aveam un plan bătut în cuie. Mă băzam pe decizii spontane. Și așa cum multe lucruri în viață sunt influențate de întâmplări neprevăzute, ideea cu Germania a apărut la plaja de la Vadul-lui Vodă unde îmi petreceam o zi de vară cu o prietenă și colega ei. Din vorbă în vorbă aflu despre o bursă academică în Germania la care poți aplica în Moldova. Nu aveam internet, așa că am mers direct la „cabinet“. La programarea pentru prima discuție am venit cu o mulțime de lucrări (pictură, grafică) pentru că nu dețineam alte documente de valoare care m-ar recomanda pentru bursa serviciul german de schimb academic. Holul era plin, eu pierdută după lucrările mele… nici măcar n-am reacționat când am fost chemată, deoarece nu știam o boabă germană. În timpul convorbirii doamna Stirnberg a trecut prin multe stări, dar în mare era uimită: pentru această bursă nu s-a mai aplicat în domeniul artelor. Aici țin să fiu cât se poate de sinceră: pe atunci aveam curajul unui tanc și deschideam ușile argumentând doar cu ceea ce realizasem.

În anul 2004 s-au oferit trei burse dintre care una mi-a revenit mie. Nu știam germana, dar punctul ăsta a fost omis pentru studiile artelor. Nici când am primit toate actele și mi-am luat bilet la avion nu realizam ce fac și unde merg. Ca să ajung anume la Academia de Arte din München s-au implicat câțiva oameni care au crezut în mine. Naivitatea și optimismul mi-au dat aripi pentru început.

Despre afinitățile Germaniei cu arta (că tot mă întrebai de cultură) aș spune doar câteva cuvinte: depinde ce cauți și ce vezi sau ce ești obișnuit să vezi. Ca să nu mă limitez la arta muzeală (care este gigantică), mă uit în jur și văd o mulțime de centre, ateliere, locații de creație care oferă cursuri pentru copii, bătrâni, mame, tați, pentru oameni cu părul verde, sau chiar pentru doritori de a pierde timpul. Teatru, operă, artă cinematografică, expoziții, evenimente de tot felul, dansuri-șmanțuri.

Primul și primul lucru pe care l-am învățat (practic m-am silit să-l accept ) este importanța pașilor mici. Mulți dintre noi migrăm fiind deja formați în țara de origine. Problema frecventă este șocul când realizezi că, de fapt, trebuie s-o iai de la zero. M-am ferit de clișee, pe unde conștient pe unde inconștient. Eu cred în oameni, caractere, chimie și nu în „nemții sunt așa, francezii altfel, moldovenii încă și mai și, da la noi e mai așa….“. Nu, nu și nu. Închid discuția când se pornește așa „bazar“.

Terapia de șoc m-a convins (a câta oară) că dezvoltarea, educația, cultura sunt o muncă enormă. Mă descurcam cum mă descurcam. Am început să ciripesc ceva germană, dar nu îndeajuns ca să înțeleg prea multe la cursurile academice. Învățam de la televizor, citeam cărți în germană pe care le citisem cândva în română sau rusă. Din păcate la academie nu exista un curs pregătitor ca la alte universități. La München, ca și în multe alte părți s-a neglijat importanța limbii vorbite în artă. Dar vorba poetului: cine vrea face, cine nu, caută mai departe. Pe lângă toate greutățile cum ar fi limbă, dor, singurătate, uneori foame, alteori excese de ceva ce nu mai încercasem, văzusem, m-a fascinat caracterul orașului, Pinacotecile (cunoscute de mine doar din albume), îmi plăcea să dau mâna cu istoria. Germania nu e o carte deschisă, Münchenul nu e o ilustrată trimisă din concediu. Aici mi s-a cerut să respect regula pașilor mici, să o descoper fir cu fir.

Studiul mi s-a dat greu. Pe alocuri extrem de greu și totodată mi-a oferit experiența unică de a conștientiza dezvoltarea mea. Începusem să vorbesc, să înțeleg mai multe, să pun întrebări la orice pas, începând de la teme de artă și contânuând cu lucruri practice. Destul de repede am înțeles că AOK nu e singura casă de asigurare medicală, dar e printre cele mai scumpe, am prins anumite reguli, obiceiuri locale care la începutul drumului erau vitale. În fruntea colacului meu de salvare au stat oameni care m-au inspirat, susținut, am primit critici constructive, s-au dus discuții interminabile despre artă, viață, sarmale, dor. N-au lipsit nici momentele în care mă simțeam tristă, umilită în propria mea luptă.

Citiți continuarea pe blogul https://portreteincuvinte.com/2021/02/07/pictorita-luminita-mihailicenco-enikeew-am-luat-cel-mult-cinci-mii-de-euro-pentru-un-tablou/ 

Revista online „O femeie din Paris”

Articol scris de: Daniela Borodachi