Încă o dată despre împlinirea femeii, despre puterea de a o lua de la capăt (și nu o singură dată), despre a spune „nu” violenței în familie și despre credința că indiferent de ce s-a întâmplat în trecut, viața abia începe. Frumos. Cu dragoste. Cu speranță. Cu credință. Istoria de viață a Dianei Guțu Zamfir, protagonista acestui articol este dovada vie că tot ceea ce vorbim noi în cadrul întâlnirilor „Linia Roșie” este neapărat una cu happy end.

Povestea mea începe din 2014 când am divorțat de fostul soț. Motivul a fost violența (fizică, psihologică și economică). Tot din cauza lui a trebuit să părăsesc orașul natal (Călărași) pentru a mă muta în alt oraș. Teroarea era la ordinea zilei, iar viața mea și a fiicei mele devenise iadul pe pământ.

Am trăit următorii doi ani la Ungheni, iar în 2016 m-am mutat la Ștefan Vodă. Aici m-am recăsătorit și într-un final, mi-am găsit liniștea și pacea. De două ori am început totul de la zero și de fiecare dată cu brio. Din ziua când l-am cunoscut pe actualul meu soț, am simțit susținerea celui care mi-a devenit umărul și sprijinul meu de nădejde. Cred că orice femeie care a trecut prin situații similare înțelege despre ce vorbesc…

În orașul Ștefan Vodă mi-am găsit un post de lucru (eu îl numesc de suflet) în cadrul Poliției de Frontieră, acolo unde urmează revin după concediul de îngrijire al copilului.

Centrul educațional „Progress Academy” l-am deschis acum în perioada „de stat cu copilul acasă”, exact din motiv că nu pot să stau degeaba (zâmbește). Este vorba de un centru de dezvoltare pentru copii. Prestăm cursuri de limbă engleză și dansuri pentru copii.

Comunitatea mea este o Moldovă mică, dar cu oameni ce diferă de la o regiune la alta. Acasă, la Călărași eram în lumea mea și mi-a fost ușor să mă impun. Nici la Ungheni, printre rude, nu am simțit greutate și dor, or, acolo oamenii sunt mereu axați pe carieră, dezvoltare și lucru. Ce ține de Ștefan Vodă, un oraș mic cu nici o perspectivă la orizont, pe atunci, dar cu oameni calzi la suflet. Mi-a luat trei ani să mă obișnuiesc cu acest loc, să mă impun și să accept că sunt departe de ai mei, la tocmai 300 km. Lume diferită, cu obiceiuri diferite și vocabular diferit (regionalisme). În fine, azi după șase ani de locuit aici pot spune că e locul meu de suflet – oraș mic, verde, frumos și sigur. O comunitate cu oameni frumosi și prietenoși. Sunt fericită, atâta doar că simt mereu lipsa părinților.

Deși sunt acasă în Moldova, oricum mă simt ca-n diasporă. Cu părinții mă văd numai de sărbători, în schimb, ne sunăm zilnic. Gătesc zeamă după rețeta mamei, dar tot n-are același gust. Găsesc în unii oameni asemănări cu părinții mei. Ziua trece, timpul trece, noi fiind concentrați pe lucru și pe familie, ne vedem de Crăciun și de Paști. La fel, discut des și cu sora din România și ne vizităm cu ocazii speciale.

Provocările cele mai mari. Sunt două. Prima și cea mai mare a fost să-mi iau copilul și să plec dintr-o relație toxică și violentă și să găsesc puteri pentru a-mi crește copilul singură. Să schimb două orașe și s-o iau de fiecare dată de la zero. Desigur că fără susținerea părinților și persoanelor dragi nu ar fi fost posibil. Precum vezi, mi-a reușit. Cea de-a doua provocare, una actuală și de durată este, în calitate mea de mamă a trei copii să-i cresc oameni, să reușesc pe plan antreprenorial și să păstrez vie acea flacără a iubirii dintre mine și soțul meu.

Timp pentru mine! Da am, pentru că soțul mă ajută în toate. Cu copiii. Prin casă. Se pricepe la toate. Dacă trebuie să plec la salon sunt sigură că pot să o fac, căci soțul va prelua răspunderea. O cafea cu prietenele? La fel. Nu am interdicție la nimic. Am liber. Am aripi.

Cea mai mare realizare! Pe plan profesional, realizări am multe. Una din ele a fost să-mi schimb domeniul de activitate. Să devin, din profesoară – ofițer în cadrul Poliției de Frontieră, a fost o provocare, căreia i-am dat curs. Precum vezi, a fost o alegere minunată. Totul e nou, diferit, dar atât de interesant.

Dar nici la munca cu copiii nu am renunțat. Precum spuneam ceva mai sus, o altă realizare de care sunt extrem de mândră este centrul educațional la care țin ca la ochii din cap, pe care l-am crescut ca pe un copil, cu idei și investiții proprii.

Dar despre nici una din ele nu povesteam azi, dacă nu eram realizată pe plan familiar. Am făcut pentru a doua oară pasul de a mă recăsători, am recăpătat, din nou, încrederea în oameni. Lumina ochilor mei sunt cei trei copii, pe care îi educ astfel încât să fie cea mai bună versiunea a mea în toate sfere vieții.

Minusul comunității din care fac parte! Dacă mi se dădea această întrebare în primii doi ani, aș fi putut spune multe. Pe atunci, făceam parte din categoria femeilor care suferă. Spre exemplu, din cauza alcoolului, care e cartea de vizită a multor familii de la noi. Femeile răbdătoare, care nu înțeleg nici azi din ce motiv acceptă orice gen de violență din partea soțului. Am cunoscut multe dintre ele. Femei care nu vor sau nu sunt gata de schimbări, cărora „le place” să sufere. E o comunitate mică, unde fiecare al doilea este cumătru cu cineva de mai sus. E o verigă pe care este greu s-o rupă. Sunt fericită că mie mi-a reușit.

Am creat mai multe proiecte, pe unde am pierdut, pe unde am câștigat, dar din greșeli se învață. Împreună cu Biblioteca Publică Orășenească am realizat atât proiecte cât și servicii de educație. Acum la „Progress Academy”, după pandemie (care a închis multe posibilități) încerc să particip cu copiii la activitățile organizate în comunitate. Promovez tinerii, deschid locuri de muncă. Tinerii sunt un izvor de inspirație. Ai ce învăța de la ei.

Am aflat despre „O femeie.com” absolut întâmplător. Mi-ați provocat interes. Aș putea oferi suport femeilor ce suferă de violență domestică. Cum să scape legal. Să le încurajez să facă schimbări. Să nu le fie frică să se mute, dacă e nevoie. Să lupte pentru copil în urma divorțului. Majoritatea soților șantajează prin copii. Cum e să deschizi o afacere de la 0. Cum să se iubească o femeie și cum să se facă iubită.

Am călătorit în multe țări. În plan profesional. America, Dubai, Polonia, Estonia. Cert e că de fiecare dată mi-am dorit să revin înapoi. Cel mai mult aș dori să mai vizitez încă o dată Estonia. O țară minunată. Fiind acolo am simțit dorul de copii, de familie. Nu știu cum alții dar eu nu aș avea curajul să las totul și să plec. Doar dacă ar fi o situație ieșită din comun sau să plec cu familia.

Visuri? Să schimb gândirea oamenilor, să o fac pozitivă, să le trezesc pasiunea pentru frumos, de aceea, educ o generatie. Mi-a plăcut un citat, după care am început să mă conduc: „Dacă îți faci planuri pentru un an, sădește orez, dacă faci planuri pentru 10 ani, sădește copaci, dacă faci planuri pentru o viață, educă o generație”.

Mă numesc Diana, sunt acasă, angajata Poliției de Frontieră, iar din moment ce am mi-am întrerupt activitatea pentru îngrijirea copilului, am mai deschis o activitate. Predau limba engleză și dezvolt centrul educațional „Progress Academy”. Peste hotare am fost puțin timp, dar in mai multe țări. În SUA am lucrat la curățenie, în alte țări am fost pe baza serviciului de acasă. Schimbul de experienta mi-a schimbat viziunea față de educație și viață din Moldova și am început deja să implementez și să fac schimbări.

Blitz interviu:

Sărbătoarea care adună toți membrii familiei la o masă este Crăciunul și Paștele
Ce gătești cel mai frecvent din bucătăria noastră tradițională? Zeama, mamaliga cu friptura.
Care este cartea de pe noptieră? La moment „Dacă nu ești primul, ești ultimul”, de Grand Cardone

Cine era azi această femeie dacă continua să trăiască într-o relație toxică? O femeie frustrată, chinuită, al cărei destin ar fi fost prescris. Cine a devenit în momentiul în care a reușit să rupă veriga cercului vicios? O femeie fericită, o soție iubită, o mamă a trei copii, o angajată într-un post public, iar în paralel, o antreprenoare de succes. Dacă știți vreo femeie care încă luptă cu violența domestică, vă rog, distribuiți-i acest articol. Dați-i aripi.