Pe Ileana Rusu am știut-o dintotdeauna drept jurnalistă cu experiență în domeniu. Odată cu plecarea în diasporă „i-am pierdut” urma, de aceea atunci când am redescoperit-o acum câteva zile, am aflat cu încântare că în palmaresul de regalii, Ileana poate bifa cu succes și titlul de autoare. Recunosc, a fost prima discuție dintre noi două, un fel de tet-a-tet. Și m-a surprins plăcut. Pe lângă experiență și talent în a scrie, am descoperit modestie, simplitate, într-un cuvânt, un om dintr-o bucată, cum ne place nouă să zicem…

Interviul de mai jos este despre Ileana Rusu cea autentică, „Fără măști”.

– Ileana, felicitările noastre pentru acest ultim eveniment important din viața ta, despre care urmează să aflăm mai multe detalii. Dar până atunci hai s-o luăm la pas… Cine este Ileana Rusu, pentru diaspora, plecată de mult timp…

– Mulțumesc „O femeie” pentru oportunitatea de a povesti și de a ajunge la inima diasporei. Deci, m-am născut la 27 noiembrie 1976 în satul Ciuciuleni, raionul Hîncești. Am absolvit Școala medie din sat, având însă și doi ani de Liceul Internat Republican cu Profil Sportiv. După, am mers la Facultatea Jurnalism, USM, pe care am absolvit-o în 1998. Am început să activez în calitate de jurnalist, mai exact, prezentator și redactor TV, de la anul II de facultate. Studii actoricești incomplete. Prea autentică în realitate și prea falsă în scenă.

Din 2000, după ce băiatul a împlinit un an și jumătate, am început a face gazetărie veritabilă. Primul Săptămânal de Investigații ACCENTE, apoi Ziarul de Gardă, revista VIP Magazin, după care radio, TV, PR, comunicare, știri și tot ce vrei din “imperiul” mass-media. Am realizat ani la rând talk-show-ul „Fără Măști”, o emisiune plină de provocări și întrebări incomode. Păcat că nu o mai fac… Și un show culinar, Mămăligă Show.

– Pornind de la ideea că ai fost mereu în contact cu scrisul, a fost lung drumul de la jurnalism la scriitoare?

– Scriu de când am învățat literele. Pe garduri, pereți, foi, ziare, reviste. În 2005 am debutat cu placheta de versuri „Regele Surd”. Mai multe publicații în diverse antologii. Am fost inclusă în Enciclopedia Scriitorilor Români Contemporani de Pretutindeni. Redactor la Cartea de Aur a Basarabiei și a R. Moldova, autor Denis Roșca. Am scris și nuvele, dar nu mai știu exact care și pe unde. Cert e că am știut dintotdeauna că eu voi fi și trebuie să devin scriitoare. Pentru că am crescut cu cărți. Pentru că am înțeles, între timp, că ele nu trădează. Și pentru că mi-a fost impregnat cultul cititului de tăticul meu…

– Și totuși, când s-a născut ideea de a scrie?

– Ideea de a scrie o carte s-a născut acum mulți ani, doar că am ales să trăiesc povestea despre care urma să povestesc lumii. Romanul #femeia de la poarta închisorii, care poartă sigla 16+, l-am scris un an de zile, în pandemie, după ce am trecut prin Covid. Ceva s-a produs în mine și am tras masa cu laptop lângă pat (încă mă reabilitam după boală) și dă-i. Și uite că ziua făceam știri pentru un portal agricol, iar nopțile, diminețile și serile scriam. Uneori nășteam cuvinte și plângeam, pentru că romanul este unul autobiografic, dar cu foarte multă ficțiune.

E despre o femeie, pe nume Margo, care alege să trăiască o experiență destul de dură și se căsătorește cu un deținut. O altă linie de subiect sunt părinții lui Margo – tata care a făcut 10 ani de închisoare în regimul sovietic, și mama, care l-a așteptat, fiindu-i cea mai fidelă soție.

Romanul conține scene pline de parfum erotic, unii au spus despre el că este destul de dur, antiutopic, antipoveste. Cititoarele însă îmi scriu că se regăsesc în viaţa zbuciumată a eroinei care trece printr-o copilărie plină de tragism. Veți găsi în paginile #femeii și autoironie, și sarcasm, și o crimă chiar.

Despre lene și banii pentru editare.
Actul creației în sine este unul devastator! Te stoarce de energie! Te răstoarnă! Te bulversează! Te transformă. Te poartă prin diverse stări. Uneori ai impresia că o iei razna! E ceva ce simte fiecare om de creație? Nu știu… Am avut momente în care îmi ziceam gata, renunț! Lene? O, da! Și mă impuneam să scriu, atunci când doamna Inspirație își găsea alte minți, măcar câte trei pagini.

La 01 februarie curent am scris ultimul capitol și am postat pe Facebook un mesaj. Era pentru prieteni, oamenii care mă cunosc mai mult sau mai puțin, și am solicitat sprijinul financiar pentru venirea pe lume a acestui copil al meu… Lumea a reacționat imediat! Și acest lucru m-a dus la gândul că bunătatea n-a murit. Am avut donații și de la conaționalii din diasporă. Oameni care cred în aspirații și care au crezut și în cuvântul meu.

– Nu te-a vizitat niciodată ideea de a ceda?

– Cum să cedez? Păi, asta ar fi însemnat să renunț în fața esenței mele, să-mi trădez visul și să mă complac în banala existență a vieții. Și cum nu mi-a plăcut vreodată anonimatul… Și pentru că vreau să am și eu un loc al meu în minunata lume a literaturii, fie măcar și cea basarabeană!

– Ai reușit…?

– Dacă mi-a reușit sau nu, trebuie să se pronunțe publicul. Vreau cât mai multă lume să o citească! Chiar cu riscul de a fi criticată, supusă unor runde de hate, blamată, înjurată și declarată în fel și chip. Și dacă?!

– Deși încă n-am văzut-o, deja ard de nerăbdare s-o citesc. Ai făcut deja lansarea?

– Da, la 14 mai 2022, iar odată cu acest eveniment, am devenit oficial scriitoare. Este drumul pe care, dacă am pășit, nu mai am și nu mai vreau să existe cale de întoarcere. E ok să fii și jurnalist, și comunicator, dar nu se compară – cel puțin în cazul meu – nicio postură cu cea în care mă regăsesc acum.

– Cum o putem cumpăra noi, cei din Diasporă?

– Diaspora o poate cunoaște pe #femeia de la poarta închisorii. (A propos, mesajul cărții e că fiecare om are propria închisoare, iar iertarea, paradoxal, dar cheamă noi păcate.) Deocamdată, nu se vinde online, mă gândesc și la această modalitate. Mi-ar place enorm de mult să merg la prezentări prin diasporă, să mă întâlnesc personal cu oamenii, să le ofer autograf și să-i îmbrățișez. Știu că e atât de greu printre străini… Că, deh, am încercat și eu să iau drumul pribegiei, doar că n-am rezistat.

Despre persoana reală din spatele acestei cărți…
Las aici o parte din roman…
#Mahalaua spânzuraților
Veștile străbăteau localitatea în doi timpi și trei mișcări, mai ales când era vorba despre moartea cuiva. La Trei Izvoare înmormântările erau un fel de adunări generale și trei zile cât mortul zăcea pe laiță, gura satului mesteca de fel de fel de inepții. Ba că a lui Borș a prins astă noapte un guzgan mare cât jumătate de vițel în gogineață – sugea direct de la scroafa care alăpta cei șapte purcei;
ba că mașina care îi transporta pe deal hurducăia prea tare;
ba că muierea lui Terente a mai făcut un copil, al șaselea la număr;
ba că vădăoiul Dosca și-a adus o venetică;
ba că Iftinca cea urâtă a înșirat iar pe șfoară chiloții vineți;
ba că alde Moșoi și-au mai cumpărat o mașină – de unde naiba le vin banii, că parcă nu se rup muncind?!
ba că electricianul a fost văzut deunăzi iar aghesmuit și Doamne ferește dacă se urcă beut pe vreun stâlp! – acolo îi cântă cucul;
ba că la Cârmu iar au venit doi îmbrăcați în uniforme KGB-iste. Au stat la ei patru ore! Cică îl interoghează pe Grigore, fac percheziție prin casă în speranța că vor găsi vreo rație (un fel de aparat, prin care se presupunea că tatăl lui Margo ar fi primit instrucțiuni de la americani). Și dacă de cele mai multe ori afirmațiile putea fi lesne catalogate ca un disclaimer, zvonurile despre episoadele din casa familiei Cârmu purtau amprenta unui adevăr vag, tratat de sat ca un eveniment de mare importanță și pus, de regulă, în vârfului topulului peste care nu puteai trece chiar cu un păhăruț de vin de la capul răposatului sau răposatei. Așa că în noaptea de priveghi îl dezmembrau pe bucăți, începeau filmul de la plecarea lui Grig la pârnaie, îl treceau în revistă și pe Ștefan, care, vedeți voi, nu și-a trădat credința și a rămas fidel bisericii, drept că n-a prea avut noroc de soață. Că bea, cade pe sub garduri și îl blamează și pe el, și pe fiul lor.

Despre defunct, mai puțin. Îl mai pomeneau ceva timp după cimitir și cam atât. Nici Margo, nici altcineva din familia ei nu participau la ritualurile catalizate de erupțiile unei vieți pline de plictis și de perdiție. Toate discuțiile aveau menirea să umple golul unui eșalon de creieri spălați și clătiți în câteva ape tulburi. Una peste alta, oamenii din sat erau harnici, cu palmele bătătorite, uneori săritori la nevoie, altădată, în momente de luciditate spirituală, chiar darnici și blânzi. Însă cum una nu exclude pe alta, majoritatea se scălda într-o dedublare prozaică, stagnată din generații în gânduri plate și, scuzați tautologia, negândite chiar.

Între nașteri și decese, inserate în diverse compilații și interpretate sub alte forme, în una dintre dimineți satul fu zguduit de vestea că cineva s-a spânzurat. Pentru că erau la primele ore, colhoznicii de la brigada lui Mișa n-au reușit să afle prea multe detalii. Tot ce se știa era că o femeie și-a pus capăt zilelor. A găsit-o dimineață bărbatul agățată de amnarul din poiată fără suflare, îmbrăcată în cea mai bună rochie florată și cu bariz portocaliu pe cap.
– Iar blestem pe capul nostru!
– Da’ oare s-a spânzurat sau au spânzurat-o?
– N-o mai duce la biserică, o vor îngopa sub gardul țintirimului.
– Am auzit că bărbat-su a leșinat când a văzut-o.
– Da’ de-a cui e?
– Mătincă de-alde Coșieru.
– Aceea cu doi băieți?
– Da și cică ei au venit de la oraș cu o mașină. Au plătit șoferului.
– Ei, sărmana femeie…

– Foarte interesant. Ce urmează?

– Romanul „Rece”, doar că la ora actuală nu prea am ce să vorbesc despre el, decât că va fi, într-o zi. Toate au vremea lor.

– Mulțumesc Ileana pentru acest interviu, mulțumesc pentru doza ta de optimism, pentru valoarea ta. 

Articolele noastre le poți citi în câteva surse media:

⚜️Pe site-ul : www.Ofemeie.com
⚜️Ne poți susține cu o donație aici : https://gofund.me/f1e20379
⚜️ Scrie-ne un mesaj sau înregistrează-te pe link-ul