Joandrea Loredana Raluca: Cum e să fii soprană în Franța

Această femeie este o adevărată bijuterie pentru comunitatea „O femeie din Paris”, datorită valorii pe care o aduce. S-a născut la Iași, capitala culturală a Moldovei din România. Apropo, „cultură” este un cuvânt cheie în toată biografia ei, dar a emigrat în Franța unde s-a făcut cunoscută în calitate de pianistă și soprană.

„Mă numesc Joandrea Loredana Raluca și m-am născut la Iași. Am venit în Franța în 2012, alegând această țară pentru frumusețea, vinurile și brânzeturile ei. Am ales-o inclusiv pentru a mă perfecționa în arta vocală și pentru a învăța cât mai multe despre muzica medievală și renascentistă.

Vedeți aici capodoperele de arta a Loredanei, suntem siguri ca veți descoperi lucruri și valori excepționale.

https://ralucajoandrea.wixsite.com/ralucajoandrea

Sunt artistă liric soprano și pianistă. Cooperez cu Opera din Tours și Marseille. Fac concerte ca solistă în bisericile și sălile de concert din regiunea Centru și Normandia. Practic multe activități sociale cântând în EHPAD, școli și creșe.”

Un lucru e cert. Acest succes răsunător nu a fost de la bun început. Au fost zile și zile. I-a fost și greu și complicat, dar a avut un milion de motive să continue. Și ea asta a făcut. A muncit mult și s-a dăruit, în special celor mai mici. A predat, inclusiv, pianul timp de patru ani în școli de muzică din regiunea Centru, iar încrederea și luminițele din ochii copiilor o motivau să continue.

Apoi a fost un moment când a trebuit să pună pauză pe tot și pe toate. A devenit mamă și asta e o dorință absolut firească de a fi alături de propriul copil… Orice mamă ar face-o. „De doi ani mai am un motiv de fericire supremă – iubirea mea, îngerul meu, copilul meu. El îmi oferă o grămadă de motive de bucurie, dar în același timp îmi testează propriile limite. Ah, copii! Mereu în schimbare, mereu altfel. Greu, dar nu imposibil. Iar când nu mai pot, mai pot un pic.”

Acum reia încetul cu încetul acompaniamentul pianistic și predatul pianului. De scenă, însă, nu s-a putut separa niciodată. „Am cântat până în a opta lună de sarcină și am revenit în aplauzele spectatorilor când Gabriel avea doar șapte săptămâni. Dragostea de muzică, mirosul scenei, adrenalina în fața publicului – e viața de care nu mă pot lipsi. Nicicum. Sub nici o formă.”

Se plânge de timp, mai exact de lipsa lui pentru că uneori i se pare că dimineața e legată de noapte. Și vice-versa. Cu toate astea, găsește timp pentru lectură, muzică, vizite la muzeu și refugii în natură. Femeie de valoare!